anxietate, atac de panica, fobii

[scaredmom]

Salutare tuturor. Sunt un boboc al acestui forum dar o veterana a temei acestui forum ; sunt in lupta cu depresia si anxietatea de cca 8 ani. In acest timp au existat urcusuri si coborasuri, am luat o multime de medicamente (toate la recomandarea specialistilor) am sperat enorm in fiecare zi a fiecarui an din toti acesti 8 ani si iata ca sunt aproape tot acolo de unde am plecat . Poate spunand aici cate ceva despre mine as gasi pe cineva care stie exact prin ce am trecut si nu imi va oferii raspunsul standard ..."exista probleme reale si grave nu anxietatea care e doar o boala inchipuita". Am 28 de ani dar inca nu am invatat ce inseamna sa am o familie; sunt rodul iubirii dintre un om insurat si o femeie prea tanara pe atunci si foarte singura motiv pentru care pana pe la 9 ani am crescut prin tot felul de locuri si am trait experiente total nepotrivite pentru un copil (inclusiv abuzuri si perversiuni sexuale) . De la 9 ani am locuit cu mama si cu niste femei care pe ea au tolerat-o pentru ca avea putere de munca dar mie au tinut sa-mi aminteasca mereu ca sunt o tolerata careia i se face o mare favoare. La 19 ani am plecat de acolo - dupa ce am luat bacalaureatul si am intrat la facultate . Din pacate insa atunci am inceput sa fac propriile mele mari greseli . Desi profesional ma descurcam am renuntat la facultate in anul 2 , m-am casatorit cu primul barbat care a parut care vrea o familie la fel de mult ca si mine si am uitat sa cantaresc bine ce e in jur . Nu l-am "vazut " nici pe el asa cum e si nici mama lui care era o alcoolica inraita ca atare am ajuns sa renunt la primul copil . La cca un an dupa avort au aparut incetul cu incetul simptomele depresie, anxietatii dar nestiind exact despre ce e vorba am facut tot felul de analize si teste cu rezultate bune ; am aflat intr-un final diagnosticul corect si de atunci ma lupt cu el .Am divortat, m-am recasatorit si acum sunt din nou insarcinata ; am decis sa pastrez copilul desi eram pe tratament cand am ramas dar specialistul mi-a spus ca daca intrerup la momentul respectiv medicatia, copilul nu va avea probleme. Pentru copil am facut toate analizele necesare pana in momentul de fata si totul pare ok dar eu inca lupt cu anxietatea ; ma sperie gandul ca nu mai pot lua medicamente daca mi-e rau (macar pana nasc), iar cand mi-e rau ma rog disperata sa treaca, iau calciu , beau apa si SPER intr-una ca o sa fie bine. E adevarat ca inca nu am un stil de viata normal , nu am un loc de munca pentru ca nu pot sa ies singura din casa , si parca teama ca eu ii pot face rau copilului prin nelinistea personal ma face sa ma urasc enorm. Oare ce pot sa fac ? Nu pot iesi din casa sa merg la un psihoterapeut si nici macar nu imi permit unul , nu am prieteni adevarati pentru ca sunt considerata "o nebuna" de cand am apelat prima oara la ajutor pentru depresie, de parinti nu are rost sa mai vorbesc iar sotul nu vrea sa-l pierd impovarandu-l cu mai multe griji care pentru oamenii normali sunt doar niste iluzii.
Am indraznit sa scriu aici pentru ca e clar ca pe aici sunt oameni ca mine si poate ca nu voi mai fi considerata nebuna . Sunt speriata si disperata si cred si foarte singura .

[lidydidi]

Buna,

Vreau sa-ti sun ca nu esti singura in situatia asta si eu ma regasesc in marea majoritate a descrierii tale, bineanteles cu alte probleme care m-au facut probabil sa ajung sa ma simt asa. La mine a inceput totul acum 8 ani cand in urma unui accident de masina mama mea a murit si de atunci viata mea s-a schimbat radical.Eram si eu studenta in anul 2 in perioada aceea nu am mai putut continua facultatea.Chiar daca atunci mi-a foarte foarte greu am incercat sa ma resemnez si sa merg inainte.Insa nu prea imi iesea m-am trezit probabil intr-o alta lume prea devreme cu multe responsabilitati si greutati care cu timpul m-au afectat.Am adunat in mine multe frustrari, multa durere, multa neantelegere din partea alor mei si mi-am blocat singura circuitul vietii.
Nici eu nu am un stil de viata normal nu am un loc de munca, nu am incredere in mine si sunt foarte singura.
Si mie mi-a fost foarte greu sa ajung la un doctor, nu puteam iesi afara din casa,plus ca stiam ca trebuie sa ma duc la psih m-a bulversat foarte tare.Urmez si eu acum un tratament dar nu simt nici o modificare.Nici eu nu am prieteni si ma izolez ceea ce stiu ca nu e bine dar asta e boala asta nenorocita te face din om neom.
Eu te inteleg foarte bine si iti doresc o sarcina usoara si mai ales putere de lupta ca acum ai pt. ce, stiu ca poate spui usor de zis greu de facut dar crede-ma ca te inteleg si iti doresc ca bunul D-zeu sa te ajute.
Numai bine si sper sa mai vorbim.

[scaredmom]

Buna si mii de multumiri pentru raspuns . Daca pentru multi oameni normali un raspuns la un topic ar fi ceva banal pentru mine inseamna enorm , mai ales ca vine din partea cuiva care traieste in aceeasi lume ca si mine. Este trist si dureros ce a trebuit sa suporti si tu de la viata dar mai trist e faptul ca nu putem sa ne punem inca pe picioare pentru ca viitorul nostru sa nu mai fie influentat de trecut si pentru ca la un moment dat sa putem spune "gata - de acum am o viata noua si mult mai buna" . Mi-ar face mare placere sa mai vorbim poate si pe alte cai nu doar aici ; spun asta pentru ca am senzatia ca si lipsa de comunicare vis-a-vis de "problema" cu care ne luptam are un rol in perperuarea ei. Sper ca incetul cu incetul sa cunosc oameni care din cauza anxietatii sunt efectiv "izolati" din foarte multe puncte de vedere . E adevarat ca eu acum am un motiv in plus sa lupt , dar teama ca nu cumva starile mele sa-i afecteze sanatatea copilului sau mai exact teama ca eu sa nu-i fac rau copilului meu, parca face ca lupta sa fie mai grea iar peste ea sa pluteasca si un mare sentiment de vinovatie .
Doresc tuturor celor care trec prin asa ceva sa apuce cat mai curand clipa cand isi vor spune "am scapat" si poate se vor intoarce si ne vor spune si noua cum au reusit.
Iti doresc tot binele din lume si poate ne mai "citim" !

[lidydidi]

Draga scaredmom vezi ca ti-am trimis un mesaj privat si daca vrei sa mai vorbim te astept.

[Cristine]

Buna! Si eu sunt parte din lumea voastra, chiar daca am patruns in ea printr-o alta "usa"; anul asta se implinesc 7 ani de cand am facut primul atac si in fiecare zi astept clipa in care n-o sa ma gandesc la fiecare zvacnire a ochiului sau puseu de respiratie ca voi lesina, imi voi pierde controlul. Nu mai suport ametelile, durerile de cap, senzatiile de vid si de sufocare, moleseala din maini & picioare si mai ales frica asta nenorocita c-o sa lesin la primul semn. Am invatat toata teoria, stiu ca totul e o "farsa" a creierului, ca atacurile nu sunt periculoase si cu toate astea nu e zi in care sa nu ma gandesc macar o data ca e posibil sa mi se faca rau, nu e zi in care sa nu simt suflul fricii in ceafa. M-am saturat si totusi trebuie sa lupt...daca nu pentru mine macar pentru familia mea. Scaredmom, te felicit pentru curajul de a avea un bebe. Macar pentru asta ar trebui sa te simti cu mai multa incredere in tine...eu nu am avut acest curaj cu toate ca la anu o sa fac 30 de ani si biologic vorbind, lucrurile nu mai stau chiar asa simplu. Nici eu nu vroiam sa ies din casa la inceput, insa fiind singura in bucuresti multa vreme, a trebuit sa ma intretin si sa invat sa ma descurc singura. Ieseam pe usa tremurand ca varga de teama sa nu lesin si nu ma gandeam decat cum sa fac sa ma intorc mai degraba in casa, pentru ca in casa nu am absolut nimic. Am luat medicamente un an, am avut concedii la munte, am renuntat la stilul dezordonat de viata, dorm suficient, nu beau, nu fumez, nu ma epuizez, am facut psihoterapie, m-am inconjurat de oameni de aur si cu toate astea undeva ceva nu mai merge...sunt cumva ca-n mesterul manole: daca mi-e bine o zi, e imposibil sa n-am apoi una cu stari de rau si tot asa. Si stau si ma gandesc oare ce-mi lipseste acum de nu pot sa fiu ca ceilalti, sa ma bucur de viata fara sa ma tem ca mi se face rau in cele mai penibile locuri. Pana una, alta nu spun decat "asta e" si sa speram in vesti mai bune! Sanatate si curaj de fier!!!

[lidydidi]

Buna si tie cristine,eu una nu ti-as fi dorit sa vi in "lumea asta" ci intr-o lume normala pe care ne-o dorim cu totii cei de pe acest forum.Si eu sunt tot de ani buni veterana acestei boli dar recunosc ca nu am incercat sa fac nimic spre binele meu, la inceput nu stiam despre ce este vorba dar pe parcurs citind si intrand pe net mi-am dat seama de boala si am descoperit ca nu sunt singura.De abea de atunci am incercat sa fac ceva si pt. mine dandu-mi seama ca poate numai cu ajutor de specialitate pot sa-mi revin.Asa am ajuns cu greu la un psih care mi-a dat doxepin si metroprolol. Recunosc ca sunt inca la inceput cu tratamentul asa ca schimbari de bine nu prea am.Si referitor la ceea ce ai spus si tu cristine, stau si ma intreb daca tu ai facut atatea pentru a schimba aceasta "lume" si zici ca tot nu te simti asa cum ar trebui, oare chiar nu exista leac si ne va urmari petot impul si peste tot aceasta teama? Hai sa incercam sa fim mai optimisti cu toate ca stiu si eu ca este greu.Ti-am trimis un mesaj privat si daca vrei sa mai vorbim te astept. Multa vointa si putere.

[Marinescu]

Am citit ce ati scris mai sus si sunt de acord cu unele aspecte dar cu multe dimpotriva. "Mizeria" asta nu este o boala in primul rand. Daca incepem sa vedem lilieci atunci este nasol. Doi la mana nu tre sa dispara orice urma de optimism ......adica eu cred ca intr-ul fel se poate scapa de porcaria asta. Ma gandesc ca daca creierul ne pacaleste de ce nu ar exista niste modalitati sa-l pacalim si noi. Daca stau si ma uit in timp cum a evoluat cred ca se poate parcurge si calea inversa. Alt aspect cu care nu sunt de acord este cel cu medicamentele, care nu fac decat sa "ecraneze" problema. Cum pot modifica niste substantze.....modul in care gandim sau sentimentele .O spun din proprie experientza. Inca nu-mi era clar ce se intampla , am luat Xanax.....a fost OK o periaoada dupa care in momentul in care am renunutzat ....problema a revenit.
Alta parere a mea este ca porcaria asta nu poate aparea decat la unele persoane adica trebuie fie un fond anume. Si oricum totzi am dezvoltat un pattern (...prost...) in modul de gandire, de percepere a cei in jur...etc.
Chiar mi-am propus la un moment dat sa nu mai am emotzii sau sentimente.....am vazut unde am ajuns din cauza lor.....Am glumit.....nu cred ca este o solutzie....sau poate da! (...vezi alta porcarie ....nu sunt convins cum sa abordez o problema ).
Eu zic ca treaba se regleaza tot din "cabina". Nu vreau sa fac pe guru pe aici....sau mai mult sa dau sfaturi. As vrea numai sa-i ajut cu ce pot eu pe cei de aici.
Si eu zic ca ar ajuta daca am discuta si pe alte "canale" de ex. mess (.....bineintzeles cine vrea....). Daca vrea cineva sa vb cu mine pe tema asta....sau orice vretzi voi astept un mesaj "privat".
Incep sa-mi fac o idee din ce in ce mai clara despre acesta porcarie de sindrom, este cam greu cu practica....dar sper sa scap cat mai curand. Mai am multe de facut in viatza asta. Poate ati vazut filmul Beautiful Mind ( daca nu va recomand !) si sa vezi acolo probleme.... . Iar daca vreti sa va amuzati asta va recomand Fear and loathing In Las Vegas cu Jonny Deep.....MAGISTRAL....

Pana sa ma "lipesc" de porcaria asta zilnic vorbeam in fatza a 25 de indivizi......ceea ce nu-i putzin lucru ....CREDETI-MA! MISTO NU?

[scaredmom]

Salutare tuturor ! Ma bucur cand vad ca nu toti oamenii sunt asa de "saritori" in a incepe sa ma judece pentru faptul ca pe langa ce probleme exista pe lume eu ma vait de "himere" ale creierului, dar imi pare rau ca pentru a fi inteleasa e un om acela trebuie sa fie in aceeasi oala cu mine. Poate suna foarte ciudat dar de cateva ori ma gandeam sa strig foarte tare in sus si poate asa ma auzea si pe mine Cineva si sa-L rog ca daca "boala" nu poate sa mi-o ia macar sa fac schimb cu ceva real. In timp am realizat cat de stupid suna si cat de egoist din partea mea dar iata unde poate duce disperarea , poate chiar si mai departe de atat pentru alti oameni.
Este adevarat ca specialistii sustin ca totul este comandat de "mansarda" dar de ce ne este noua atat de greu sa o controlam pe ea ? Oare nu este destul de puternica vointa noastra de a scapa pentru totdeauna din aceste gheare? Oare chiar exista cineva pe lumea asta care sa prefere sa se complaca in asa ceva decat sa scape? Eu nu cred .Eu am vointa si pentru mine (de cativa ani buni) iar acum si pentru bebelusul meu si cu toate astea se pare ca nu e de ajuns . De unde vine "umbra" asta , cum se decide pe cine sa aleaga si mai ales cand se decide sa dispara?
Stie cineva?
Cristine iti multumesc pentru cuvintele frumoase si sincer imi pare extrem de rau ca zilnic si tu te lupti cu groaza asta dar a-mi voie sa te felicit ca ai curaj sa iesi singura din casa si ca ai avut curajul sa faci atatea schimbari in viata ta . As vrea si eu sa pot avea acum mai mult curaj , macar pentru copil sa pot merge singura la doctor ...dar eu nu ies singura decat pana in parc 15 minute si gata . Ma uit in urma si vad ca au fost si perioade cand m-am simtit "libera" dar mereu m-am intors si nu cred ca am sa inteleg de ce (decat poate din cauza ca nu mai luam tratamentul medicamentuos) .
Va doresc tuturor numai ganduri frumoase si multa sanatate si curaj.

[lulu03]

buna!
dupa cum ai scris, viata ta nu a avut cursul pe care ti l-ai dorit si nici nu lucrezi.....deci ai tot timpul sa iti faci ganduri negre! dar....va apare pe lume micutzul care-ti va schimba radical viatza si-ti va ocupa tot timpul, vei uita si de depresie, dar si depresia de tine! in momentul cand il vei tine pt prima oara in bratze....dar numai atunci....va aparea sentimentul matern in tine si te vei schimba radical....nu vei mai trai numai pt tine!
sunt convinsa ca acest copil va fi cel mai bun medicament al tau! si nu te mai gandi ca ii vei putea face rau micutzului.....astea sunt alt fel de depresii, post-natale.....VEI FII CEA MAI FERICITA FEMEIE DE PE PAMANT! BAFTA!
P.S.-si schimba acest nick.....micutzului tau nu cred ca i-ar placea!

[scaredmom]

Buna Lulu si multumesc . Este adevarat ca dupa ce se va naste bebe voi avea o alta viata dar pana cand voi naste parca e o eternitate iar in ultima vreme parca anxietatea nu o mai pot controla . Nu mai pot sa dorm (cca 1-2 ore pe noapte ) , plang aproape mereu si ma cert cu mine non-stop .Daca din creierul meu porneste tot de ce nu pot eu macar sa mai ameliorez? A fost o vreme cand puteam sa tin cat de cat sub control dar in ultimele zile parca s-a declansat un razboi mondial . Chiar nu stiu ce sa mai fac si cum sa ma mai autoeduc.